O 'ea' necunoscută de alţii.

  Ea nu ştie  ce are,sufletul nu şi-l mai simte,gândurile îi sunt pustii,negre,ciudate...nu mai ştie să gândească şi acţionează doar din impuls,şi asta doar pentru că suflă...
Visele i se spulberă rând pe rând,de aia încearcă să ţină 'regim de vise',dar cu greu reuşeşte consolându-se că doar asta nu i se poate fura sau schimba vreodată...
  Zilele la şcoală sunt doar pierderi de timp pentru că urăşte să stea acasă, nu mai este şcoala ce era odată- zâmbete şi chicoteli cu colegele ei- acum e o plictiseală,o monotonie, şi asta numai la ea..şi stă şi se gândeşte de ce,dar nu reuşeşte să-şi dea seama pentru că ea îşi întreabă doar creierul şi nu sufletul,pentru că sufletul este cel ce face să se întâmple asta acum şi tot el poate opri asta-doar cu o strângere de mână sau un salut.... o singură privire dulce din partea oricui,mai ales a lui-.
 Îi este frică de ce se poate întâmpla dacă deschide gura să spună ceva şi îi este frică să zâmbească cu adevărat,se teme că va izbucnii în plâns ori de cate ori ar face asta.

 Acum,în sufletul ei se poartă un război aprig,pe viaţă şi pe moarte ar părea, inima îi plânge şi tare ar vrea ea să plângă cu lacrimi reale...dar nu poate(a vărsat mult prea multe lacrimi până acum ca să reuşească)... şi îi este foarte greu aşa...pentru că,cum se zice ''când plângi te descarci'' şi asta vroia şi ea...să se descarce de toată durerea să rămână goală pe dinăuntru,pentru ea asta credea că e cel mai bine..
      Ea vrea linişte,doar liniştea îi mai poate aduce alinare în acest moment,dar e  departe...
Ea încă aşteaptă trenul ce îi va aduce fericirea mult aşteptată,şi speră să se grăbească pentru că nu ştie cât va mai rezista...

 [...mă uit în oglindă şi îmi dau seama ca acea 'ea' sunt doar eu...cu mintea confuză şi inima zdrobită...]

Dedicaţii neaşteptate.

  Dimineaţă...după un vis în care am plâns,am ţipat şi am vorbit în somn în sfârşit ai apărut, tu pe care te urăsc atât de mult deşi în aceste momente mă bucur că ai apărut deodată cu alarma telefonului ,cu aceeaşi melodie monotonă pe care îmi tot repet în fiecare dimineaţă ca seara să mi-o schimb,dar tot aia.

 Iubire...când te-am întâlnit prima oară tu mi-ai zâmbit scurt şi ai plecat;iar eu mă întreb şi acum pentru ce a fost acel zâmbet?un zâmbet ce m-a făcut să cred pentru un moment că a ieşit soarele şi pe strada mea întunecată de multă vreme...

 Prietenie...te-am găsit acum ceva vreme şi îmi cer scuze că nu te-am păstrat..cu bune, cu rele tu mă iubeai, şi eu te iubeam deşi nu ţi-o arătam...dar ce mai contează? tu ai plecat şi m-ai lăsat sa-mi duc singură toate gândurile grele...

 Dragă muzică,în special dragi melodii pe care am tot plâns..îmi cer scuze că v-am aruncat într-un fişier uitat de mine pe calculator...dar am crezut că am terminat cu perioada aceea,de aceea vă rog să mă lăsaţi din nou să îmi vărs amarul şi veninul sufletului pe muzica voastra specială...

 Pernă pe care dorm şi îmi place să fac asta,te rog să mă ierţi că îmi las lacrimile să curgă şiroaie pe puful tău cald,dar tu eşti singura care mă laşi să îţi plâng pe umăr,şi sper că nu faci asta doar pentru că nu te poţi împotrivii ci sper că o faci pentru că mă iubeşti...
                    
                        şi...

 Iubit suflet,îmi pare rău pentru toate suferinţele pe care ţi le aduc,dar asta sunt eu...sper că într-o zi cineva mă va învăţa să îţi aduc numai fericire şi niciun strop de tristeţe...