Visele i se spulberă rând pe rând,de aia încearcă să ţină 'regim de vise',dar cu greu reuşeşte consolându-se că doar asta nu i se poate fura sau schimba vreodată...
Zilele la şcoală sunt doar pierderi de timp pentru că urăşte să stea acasă, nu mai este şcoala ce era odată- zâmbete şi chicoteli cu colegele ei- acum e o plictiseală,o monotonie, şi asta numai la ea..şi stă şi se gândeşte de ce,dar nu reuşeşte să-şi dea seama pentru că ea îşi întreabă doar creierul şi nu sufletul,pentru că sufletul este cel ce face să se întâmple asta acum şi tot el poate opri asta-doar cu o strângere de mână sau un salut.... o singură privire dulce din partea oricui,mai ales a lui-.
Îi este frică de ce se poate întâmpla dacă deschide gura să spună ceva şi îi este frică să zâmbească cu adevărat,se teme că va izbucnii în plâns ori de cate ori ar face asta.
Acum,în sufletul ei se poartă un război aprig,pe viaţă şi pe moarte ar părea, inima îi plânge şi tare ar vrea ea să plângă cu lacrimi reale...dar nu poate(a vărsat mult prea multe lacrimi până acum ca să reuşească)... şi îi este foarte greu aşa...pentru că,cum se zice ''când plângi te descarci'' şi asta vroia şi ea...să se descarce de toată durerea să rămână goală pe dinăuntru,pentru ea asta credea că e cel mai bine..
Ea vrea linişte,doar liniştea îi mai poate aduce alinare în acest moment,dar e departe...
Ea încă aşteaptă trenul ce îi va aduce fericirea mult aşteptată,şi speră să se grăbească pentru că nu ştie cât va mai rezista...
