Te aşezi lângă mine pe canapea,nu spui nimic,nu spun nimic-tăcere mormântală,doar sentimentele din noi vorbesc,ba chiar ţipă de fericire că sufletele noastre atât de fierbinţi s-au găsit în sfârşit...
E prima dată când stăm atât de apropiaţi şi totuşi e atât de ciudat,vorbim doar din priviri,ochii tăi ciocolatii mă roagă să încetez,să înceteze ca inima să bată cu atâta putere înjurându-l că are atâta putere asupra mea,că pur şi simplu m-a blocat şi nu pot scoate un cuvânt,doar câte o lacrimă în colţul ochilor noştri parcă şoptesc 'Iartă-mă,te iubesc',iar buzele noastre tremurând în semn de aprobare... Doamne,cât te iubesc,e un sentiment mai presus de mine,e pur şi simplu ceva ce urăsc,dar în acelaşi timp îi sunt recunoscătoare că există...
În mintea mea e un haos total,nu mai spun de suflet,care plânge de bucurie-în sfârşit şi-a dat seama cât mă iubeşte,şi mai ales cât îl iubesc şi cât am suferit din cauza lui...
Stăm în poziţie de aşezat,unul lângă altul,mâinile noastre încet,încet împreunânu-se,capul lui căzut pe umărul meu,privind cum îmi mângâie lin degetele mele,sărutându-le lung,sărutarea lui fiind ca un nor de vară ce se sparge de un munte...simt fluturaşii din stomac cum nu mai încap,zbătându-şi aripile gingaşe atât de puternic încât credeam ca vor ieşi de acolo... Te iubesc!
Încet,încet adormi cu capul în poala mea,lacrimile mele curgând şiroaie privindu-te cât de dulce eşti...
...cum ai reuşit să mă transformi din fata simplă care eram într-o femeie care ar da orice să nu pleci de lângă ea?...
Încet mă aplec să te sărut pe frunte,când totul dispare şi lasă în urmă doar fum... mă trezesc cu faţa scăldată în lacrimi sub o pătură veche...
 |
| Adăugaţi o legendă |
