Asfinţit de soare trist...

    Simţea razele soarelui moleşind-o,se simţea cuprinsă de mijloc ca şi cum cineva ar îmbraţişa-o cu putere,strânsoarea devenind tot mai slabă din cauza împotrivirii ei leneşe.
 Nisipul cald îi mângâia blând picioarele înnegrite. Soarele îi mângâia tenul,iar muzica sufletul.
În faţa ei era un peisaj de vis,soarele spre apus,valuri spărgându-se de mal,şi nu în ultimul rând -el-....
Acel 'el' care acum o ajută să se ridice de pe nisipul cald şi să păşească în apa rece cu el de mână. O sărută lung,cu ochii în lacrimi, pe fruntea ei curată şi îi şoptise:
 'deşi pare,nu este sfârşitul'.
Ea tresări şi izbucnise într-un plâns amar,îşi băgă faţa în cămaşa lui roşie în carouri primită de la ea cu ocazia aniversării lor şi îi simţi parfumul...mirosul ce o trezea în miez de noapte cu gândul la el,ce o facea să uite de tot şi de toţi,ce îi aducea zâmbetul pe chipul ei luminos şi care ,acum,...va disparea.
El îi zâmbi trist şi îi spuse că mereu a fi aici pentru ea,şi că niciodată nu va înceta inima să bată pentru ea.
Ea îşi ridică capul şi îi întâlnii ochii albaştrii cufundaţi în lacrimi,îl sărută pe buze şi îi şterse  obrajii umezi după care îl întrebase:
 'când?'
El i-a spus:
 'acum...'
 şi se întoarse cu spatele la ea plecând fără să se uite înapoi...îşi şoptea  cât de mult o iubeşte,cât de mult îi pare rău şi se încuraja să plece mai departe să nu-i provoace mai multă durere.
Ea rămânând în urmă plângea în hohote,dar spera,niciodată nu a încetat să spere.

Zi de toamnă...   de fapt...
Nu ştiu cu ce să încep...poate cu 'a fost odată ca niciodată'...nu,pentru că nu se termină cu 'prinţul sărută fata şi trăii fericiţi până la adânci bătrâneţi'...poate cu ...un simplu 'BUNĂ' ,da,cu asta a început ceva frumos,ceva ce ea nu va uita...
Se cunoscuseră pe celebrul şi nelipsitul messenger,totul a început prin a face cunoştinţă,era totul obişnuit (un tip nou,drăguţ,în lista ei de mess,sau, o fată simpatică în lista lui.)...
Totul decurgea normal...salut-uri în fiecare zi...îmbraţişări...glume de genu : 'tu nu mă pupi?' până au prins drag unul de  celălalt...
 Amândoi au observat că, atunci când vorbeau, ceva în inima lor strălucea...era o luminiţă care doar când se gândeau unul la celălalt sau când vorbeau unul cu celălalt, ea se aprindea strălucind puternic astfel încât le aducea un zâmbet pe buze şi o dorinţă de a pipăii,de a îmbrăţişa,săruta acea persoană,chiar şi pentru o fracţiune de secundă...
Cunoscându-se de la sfârşitul lui septembrie în scurt timp-sfârşitul lui noiembrie,poate chiar începutul lui decembrie,  şi-au spus întâiul 'TE IUBESC', el a făcut primul pas,ea simţind un mare nod în stomac,poate şi pentru că simţea acelaşi lucru...dar şi pentru că o durea faptul că între ei era o distanţă de aproape 2000 de km şi ştiau că poate abia în vară vor simţi fiorii primului sărut,prima îmbrăţişare,prima întâlnire...
Totul era frumos,chiar şi cu distanţa ce îi ţinea departe unul de celălalt, ei tot se iubeau,sau cel puţin ţineau unul la celălalt într-un mod mai special...
Cei doi au început să-şi spună tot ce aveau pe suflet, de la cele mai adânci răni până la ofticările din fiecare zi,ceea ce însemna că au încredere unul în altul;el îi promitea mereu că va fi bine,că va veni acasă şi că o va face să uite de tot ce-i rău şi că totul va fi perfect.
Hmm 'perfect' cuvântul ăsta îi dădea fiori ei...nimic nu fusese până atunci perfect în viaţa ei...nici măcar zâmbetul  sau privirea dulce a unui copil nu era perfect,era doar...drăguţ în săpămânile în care ea chiar iubea,iubea o persoană pe care nu o cunoştea de fapt(asta- când gândea cu capul)....dar de fapt ea ştia că îl cunoaşte foarte bine...ştia ce-i trece prin minte aproape în orice moment...şi mai ales ştia că se iubesc...
Timpul trecea...ei şi-au găsit şi nume de alint (ceva banal,dar special) 'pui'...dar mai ales cum îi plăcea ei enorm 'iubito' , la auzul cuvântului  se pierdea...se topea...era un sentiment rar întâlnit la ea...
Amândoi şi-au găsit şi o melodie a lor cu nişte versuri care pe ea o punea pe gânduri..gândindu-se mereu la 'perfect'

''Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla  Si atunci sa nu uiti de inima ta''

Se gândea la vara ce va veni şi îi vor prinde împreună sub clar de lună ţinându-se de mână...

 Dar...ce folos...că totul se destrăma încetul cu încetul...Poate era de vină ea că nu prea avea timp de el...dar poate că nici el nu mai ţinea ca la început la ea,repetându-i 'Te-ai schimbat,nu te mai recunosc...'...Vorbind tot mai rar ea credea că el a uitat-o şi nu îl mai băgă în seamă...deşi ştia că încă îl mai vrea, aştepta ca el să facă din nou primul pas de a o ierta...de a vorbi din nou ca la început...nu a făcut-o... Ea tot îşi lăsa mesaje pe facebook cu înţeles pentru el...dar nici n-o băga în seamă...

Curiozitatea ei de a vedea ce se întâmplă a făcut-o să intre pe id-ul lui să se uite la mesajele lui...astfel a găsit că are prietenă (inima i s-a sfâşiat, ce a simţit în momentul ăla nu vrea să-şi amintească,parcă ploua,ningea,tuna şi fulgera în sufletul ei..totul poate din gelozie...dar şi pentru că s-a ofticat..putea să-i zică şi gata...nu putea să se împotrivească dacă el vroia pe altcineva...Dar lui..nu i-a păsat de sentimentele ei..)....
Acum ea plânge,îi pare rău...degeaba, nu are ce face...Dar mereu îşi va aminti cu drag de el şi de sentimentele pe care le-a simţit în momentul în care îi spunea că îl iubeşte...
  Din toate astea ea a rămas cu o lecţie de viaţă: 'Nu preţuieşti cu adevărat pe cineva până nu îţi dai seama că l-ai pierdut....'


[încă îl iubeşte...]

Cum ar fi fost altfel?

  Mă întreb de ce visez? De ce fiecare vis se scurge pe ale mele vene lungi? De ce niciodată nu am simţit că sunt cu adevărat fericită?....De ce acele momente când cineva îmi spune că sunt frumoasă,deşi ştiu că nu e aşa, inima parcă îmi iese din piept,iar acea persoană primeşte un locşor mai mare în inima mea?
De ce uneori colţurile buzelor mele ajung până la urechi când inima e îndoită cu totul? De ce iubesc pe cine nu ar trebui,şi nu-i suport uneori pe cei care mi s-au dovedit a fi prietenii mei? 
Mă întreb că dacă ar fi să îmi schimb viaţa întru totul, prietenii,familia,şcoala,oraşul...aş face-o? 
 De ce o melodie sau doar versurile unei melodii,unei poezii poate să îmi schimbe starea e spirit imediat?  De ce nu sunt mai puternică ca să trec peste tot şi toate cu fruntea sus şi să nu plec capul şi să mă întorc-să plâng -la orice critică,la orice cuvânt urât?
De ce mai trăiesc când atâta timp mi-am dorit cu ardoare să mor?...a,ştiu...pentru că mereu am crezut,şi încă cred şi sper că voi simţii ceva mult mai special pentru cineva şi el pentru mine de asemenea.
Mereu am încercat să fiu eu însumi,mereu am fost aşa...dacă nu am spus anumite,sau majoritatea lucrurile ce mă dor ,cuiva...asta nu înseamnă că n-am încredere în el,ci înseamnă că ţin prea mult la acea persoană încât să-l încarc cu problemele mele care oricum nu au rezolvare,iar dacă au nu sunt genul care să le rezolve pe calea aia...
Dacă am minţit pe cineva am făcut-o spre binele amândurora. 
Dacă iubesc o persoană mai specială nu-i spun pentru ca să nu mă simt eu respinsă şi el prost.
Dacă v-am supărat...iertaţi-mă!   [nu mă duc acum,dar cândva o voi face şi voi veţi regreta]