Dimineaţa târzie mă trezesc cu tine în pragul uşii,ce cauţi aici,tu,nu înţeleg,te urăsc-dar nu spun nimic.
Te aşezi lângă mine pe canapea,nu spui nimic,nu spun nimic-tăcere mormântală,doar sentimentele din noi vorbesc,ba chiar ţipă de fericire că sufletele noastre atât de fierbinţi s-au găsit în sfârşit...
 E prima dată când stăm atât de apropiaţi şi totuşi e atât de ciudat,vorbim doar din priviri,ochii tăi ciocolatii mă roagă să încetez,să înceteze ca inima să bată cu atâta putere înjurându-l că are atâta putere asupra mea,că pur şi simplu m-a blocat şi nu pot scoate un cuvânt,doar câte o lacrimă în colţul ochilor noştri parcă şoptesc 'Iartă-mă,te iubesc',iar buzele noastre tremurând în semn de aprobare... Doamne,cât te iubesc,e un sentiment mai presus de mine,e pur şi simplu ceva ce urăsc,dar în acelaşi timp îi sunt recunoscătoare că există...
 În mintea mea e un haos total,nu mai spun de suflet,care plânge de bucurie-în sfârşit şi-a dat seama cât mă iubeşte,şi mai ales cât îl iubesc şi cât am suferit din cauza lui...
 Stăm în poziţie de aşezat,unul lângă altul,mâinile noastre încet,încet împreunânu-se,capul lui căzut pe umărul meu,privind cum îmi mângâie lin degetele mele,sărutându-le lung,sărutarea lui fiind ca un nor de vară ce se sparge de un munte...simt fluturaşii din stomac cum nu mai încap,zbătându-şi aripile gingaşe atât de puternic încât credeam ca vor ieşi de acolo... Te iubesc!
Încet,încet adormi cu capul în poala mea,lacrimile mele curgând şiroaie privindu-te cât de dulce eşti...
   ...cum ai reuşit să mă transformi din fata simplă care eram într-o femeie care ar da orice să nu pleci de lângă ea?...
Încet mă aplec să te sărut pe frunte,când totul dispare şi lasă în urmă doar fum... mă trezesc cu faţa scăldată în lacrimi sub o pătură veche...

Adăugaţi o legendă

...

   Simt o gaură în inimă...ea e de mult timp acolo,nu trece,nu se vindecă,în plus se măreşte,se face tot mai mare pe zi ce trece,în fiecare secundă când în gândul meu apare el ea se accentuează,doare tare...
  Doare atât de tare în care aş vrea să îmi smulg inima din piept şi s-o arunc...Nu am nevoie de ea, o urăsc...ea nu este iubită,doar iubeşte,şi iubeşte atât de prost încât trebuie să sufere pentru oricine,pentru orice băiat ce îi spune lucruri drăguţe apoi şi le retrage(cuvintele)...astfel făcându-mă să sufăr,să plâng şi eu, şi inima mea cu lacrimi uscate,cu o durere inimaginabilă...

   Durerea asta o simt şi acum,e atât de puternică încât încep să urăsc oamenii pentru că s-au născut,mai ales pentru că i-am cunoscut...De ce trebuie să fie atât de rea lumea asta? De ce atât de nepăsătoare la toate ţipetele mute rostite cu zâmbetul fals pe buze?
 Mereu    Uneori aş vrea să fac pe cineva să sufere,să plângă în faţa mea,iar eu să zâmbesc,să nu-mi pese de suferinţa lui,să-i spun că şi-a făcut-o cu mâna lui şi să plec...dar NU POT,de parcă nu mi-e de-ajuns la cât sufăr eu,trebuie să sufăr şi pentru alţii.
 Vreau altfel de viaţă,poate altă personalitate...mai nepăsătoare,mai rece şi indiferentă. Vreau să fiu altcineva.
 Vreau o viaţă nouă !!!