Durere sfârşită...

    Vineri seară...pagini rupte dintr-un caiet vechi,poze aruncate pe parchet,muzică dată mult prea tare şi o inimă ce vrea sa dea uitare.
    Sâmbătă dimineaţă...aceeaşi durere,acelaşi abis ce a înghiţit-o parcă acum două secunde,parcă...
...deşi erau ore de când nu-şi simţea pulsul inimii normal , şi mai multe ore de cand simţea răceala celuilalt suflet care până nu de mult îi aparţinea...ea continuua să trăiască,continuua să respire...
    Duminică după-masă încă era cu gândul la clipele petrecute împreună.  
Se duse pe podul în care şi-au întâlnit privirile pentru prima dată şi privea în gol. Se făcuse seara,ploua şi era frig,ea tot acolo era, se urcase pe balustradă şi parcă îl vedea,îi simţea suflul cald parcă pe obrazul ei rece;se întinse să-i simtă buzele şi căzuse...
                       Marea o înghiţise pe loc...ea...nu simţea decât buzele lui cusute de buzele ei catifelate dar foarte îngheţate. Era foarte fericită,scăpase de toată durerea şi de tot golul din sufletul ei.

Fiecare are o limită la durerea din suflet cauzată de celalalt suflet al său.

O 'ea' necunoscută de alţii.

  Ea nu ştie  ce are,sufletul nu şi-l mai simte,gândurile îi sunt pustii,negre,ciudate...nu mai ştie să gândească şi acţionează doar din impuls,şi asta doar pentru că suflă...
Visele i se spulberă rând pe rând,de aia încearcă să ţină 'regim de vise',dar cu greu reuşeşte consolându-se că doar asta nu i se poate fura sau schimba vreodată...
  Zilele la şcoală sunt doar pierderi de timp pentru că urăşte să stea acasă, nu mai este şcoala ce era odată- zâmbete şi chicoteli cu colegele ei- acum e o plictiseală,o monotonie, şi asta numai la ea..şi stă şi se gândeşte de ce,dar nu reuşeşte să-şi dea seama pentru că ea îşi întreabă doar creierul şi nu sufletul,pentru că sufletul este cel ce face să se întâmple asta acum şi tot el poate opri asta-doar cu o strângere de mână sau un salut.... o singură privire dulce din partea oricui,mai ales a lui-.
 Îi este frică de ce se poate întâmpla dacă deschide gura să spună ceva şi îi este frică să zâmbească cu adevărat,se teme că va izbucnii în plâns ori de cate ori ar face asta.

 Acum,în sufletul ei se poartă un război aprig,pe viaţă şi pe moarte ar părea, inima îi plânge şi tare ar vrea ea să plângă cu lacrimi reale...dar nu poate(a vărsat mult prea multe lacrimi până acum ca să reuşească)... şi îi este foarte greu aşa...pentru că,cum se zice ''când plângi te descarci'' şi asta vroia şi ea...să se descarce de toată durerea să rămână goală pe dinăuntru,pentru ea asta credea că e cel mai bine..
      Ea vrea linişte,doar liniştea îi mai poate aduce alinare în acest moment,dar e  departe...
Ea încă aşteaptă trenul ce îi va aduce fericirea mult aşteptată,şi speră să se grăbească pentru că nu ştie cât va mai rezista...

 [...mă uit în oglindă şi îmi dau seama ca acea 'ea' sunt doar eu...cu mintea confuză şi inima zdrobită...]